psihologia la inchisoare

carnea ei este iubire proaspǎtǎ
dar braţele şi le extinde
pânǎ se contopesc
cu gratiile de oţel.

înǎuntrul meu s-a clǎdit
închisoare:

ca circuitul apei în naturǎ,
spre orice m-aş îndrepta
şi oricâte cuvinte de alint
ar îngâna frumuseţea ei
frunţii mele încreţite,
nu existǎ uşi prin care se iese.

aici doar se intrǎ
dacǎ ai noroc
iar şansele de supravieţuire
nu se negociazǎ dinainte.

aici cerul îşi plânge stelele
şi nu se ştie
dacǎ va mai rǎmâne vreuna
neprihǎnitǎ.

aş alege sǎ mǎ îmbrac
în mitologia altcuiva
ca musca prinsǎ de vie
într-o bucatǎ de rǎşinǎ,
dacǎ aş avea pe cineva
care a dus în spate
milioane de ani grei
sǎ-mi garanteze cǎ eu pot
transforma pe cine ating
în chihlimbar scump.

aş merge zi de zi
sǎ o vǎd pe ea,
chiar când are pǎrul ciufulit
şi se rǎţoieşte la mine
în cuvinte pretenţioase
pe care nu le înţeleg din prima,
chiar dacǎ îmi va cere sǎ ne întâlnim
doar înconjurate de mulţi, mulţi oameni
cu sufletul ca un ghem deşirat.

cu ochii ei şi mâinile mele
am putea construi un altfel de univers -
şi totuşi poate nu acum, sǎ nu
mǎ arunc fix în marea la flux
de dragul ei
în caz cǎ poate nu înot atât de bine
între valurile vieţii
şi poate nici mǎcar nu o cunosc
atât de profund:
dacǎ mǎ arunc pe mine la gunoi
şi ea evadeazǎ din mine?

la fiecare rǎsǎrit, îi vǎd faţa
în alt unghi de lumini şi umbre.
suntem amândouǎ prizoniere analfabete
în închisoarea dinǎuntrul meu
şi parcǎ ne-am înrǎit împreunǎ ...
eu nu vreau decât sǎ-i intru ei în graţii,
sǎ putem fi copii şi sǎ ne jucǎm
în cuvinte de adult.

vreau sǎ mǎ joc cu tot ce existǎ,
sǎ câştig întotdeauna
şi nu cred cǎ pot construi niciun univers
în felul ǎsta. nu cred cǎ pot nici
mǎcar sǎ-mi construiesc aer de respirat

şi mǎ tem, mǎ tem pentru cǎ ea
îşi face prieteni mai buni, care ştiu
sǎ se joace cu folos în limbi strǎine,
cât timp eu îmi pictez autoportretul
în formǎ de semnul întrebǎrii

şi, da, observ
cǎ pe uşile schiţate de mine
se poate intra cu puţin noroc,
dar de ieşit, poate nu se mai iese.