sâmbure de sinceritate

în poezie sunt eu frumoasǎ,
cu adevǎrat frumoasǎ.

aşa cum mǎ trezesc dimineaţa
înainte sǎ mǎ deghizez
în cine cred cǎ ai vrea tu sǎ fiu.
înainte sǎ mǎ machiez
cu fond de ten din propoziţii mǎsurate
la milimetru
sǎ nu-ţi dau şansa sǎ mǎ contrazici
când spun cǎ îmi eşti prieten bun.
aşa, plinǎ încǎ de urdori
ca luna neruşinatǎ rǎmasǎ goalǎ pe cer
când se crapǎ de ziuǎ;
înainte de a îmi picta ochii
cu rimel din acte ratate şi mii de scuze
ca pe nişte vitralii
care dau pe-afarǎ de culori vii,
se fac capodopere de ferestre
numai sǎ nu vezi ce-i înǎuntru.

în poezie aş vrea eu sǎ mǎ cunoşti tu

cum sunt când mǎ trezesc, ciufulitǎ
cu şuviţe rebele de iubire
care nu se aşazǎ unde le pun
nici dupǎ o sutǎ de mângâieri de perie.
îmbrǎcatǎ în pijamaua prea largǎ
din cuvinte exagerate exact cum le simt.
dimineaţa, când sunǎ alarma de la ceas
şi sunetul îmi rǎpeşte respiraţia
prea brusc sǎ mǎ ridic cu gesturi elegante.
înainte de a gǎsi timpul
sǎ îmi spǎl furia de pe mâini.

aşa sunt eu frumoasǎ.
în poezie.

aşa am eu nevoie sǎ mǎ vezi tu.
de ce nu mǎ priveşti
când sunt un sâmbure de câmp semantic,
sǎmânţa de sinceritate
din care înfloresc încontinuu universuri?
sunt oare prea indecentǎ? prea eu?
te rog, uitǎ-te la mine aşa,
prin sticla transparentǎ a unei poezii
sǎ mǎ vezi cum sunt eu
când nu fac pe plac nimǎnui.