mizerabilii

îi privesc cu sufletul
prin ferestre prea transparente,
prea subţiri
şi eu devin un amalgam de ei şi el,
o amestecǎturǎ stranie de noi şi tu
în care nu îmi mai disting propria umbrǎ
decât prin strofe cu rimǎ forţatǎ
şi acelaşi numǎr de umor negru
repetat zi de zi.

am opt ani, dar deja sunt mare.
eu am crescut în paşi greşiţi
pe drumul de ţarǎ al vieţii.
am cǎlcat zeii pe degetele de la picioare
şi mi-am huiduit singurǎ inima.

sunt fatǎ mare
pentru cǎ citesc cǎrţi groase
şi îmi ţin respiraţia o clipǎ
atunci când vǎd pe cineva
cum se aruncǎ încǎtuşat în sena
pe sine şi toatǎ munca de-o viaţǎ,
cǎci este mai edificator decât
dacǎ mi-aş privi propria reflecţie în oglindǎ.

mǎ ridic sus, sus, ca pe un avion de hârtie cu prea mulţi pasageri
şi îi susţin pe toţi. merit sǎ le duc eu greutatea
pe care ei nu ar putea-o ridica mai sus de ei înşişi.
eu pot. eu trebuie sǎ fiu puternicǎ, perfectǎ
fiindcǎ am fost ocnaşul destinului prea mult timp
şi acum trebuie sǎ cred cǎ oamenii se pot schimba.

de când mi-ai cumpǎrat întreaga fiinţǎ
cu sfeşnicele din argintul prieteniei tale,
am nevoie sǎ cred în recunoştinţǎ
pânǎ la ultima suflare.

eu eram toţi. toţi erau câte o parte din mine fiecare.
acum am crescut şi în ani, în luni, în stele.
a crescut lumina în mine, dar eu încǎ nu mǎ cred soare.
încǎ mǎ simt avionul de hârtie, acum conştient
cǎ nu pot susţine pasageri din carne şi oase
cum pretindeam cândva, la început, când eram dimineaţǎ
şi orice licurici pǎrea rǎsǎrit.

sunt femeia floare
plinǎ de rouǎ,
mult mai mult decât esenţa moartǎ
de copac presat într-o carte

şi tot mǎ simt
datoare sǎ îi port în braţe pe ei,
mizerabilii care-mi ţin loc de faţǎ
de când în paşi greşiţi pe drumul de ţarǎ al vieţii
am cǎlcat zeii pe degetele de la picioare
şi mi-am huiduit singurǎ inima.

tot mǎ simt datoare sǎ îmi ard sufletul
spre a purifica întregul univers
ca sǎ te rǎsplǎtesc pe tine
şi iubirea cu care ţi-ai rupt o parte din tine
sǎ mi-o lipeşti mie pe piept, sǎ mǎ faci
un om nou: personajul bun al poveştii.