mai mult decât un clișeu

mă agăț de sunetul ploii
ca de un colac de salvare.

tobe lichide bat ritmul mărunt
al existenței mele furibunde,
furtună de abur
într-o ceașcă de ceai
fără fund.

pentru că...
s-a topit
până a devenit amintire,
o baltă de emoție
în trupul meu
tremurând,

ceara topită
rămasă după o noapte de citit
o carte cât o viață,
pagini cât o respirație fiecare.

pentru că ...
m-am spălat pe mâini
până mi s-a luat pielea,
dar nu mi s-au luat
și scamele de eu
de pe corpul jupuit.

îmi îmbăt urechile
și carnea descoperită
de culoarea crudă
a unei primăveri mutante

cu picăturile ploii exterioare,
de iarnă care se împuținează
în fiecare an cu câte o armată de fulgi.
numai în șoaptele lor interminabile
ca o rugăciune cântată de copii,
repetată până devine clișeu,
își găsesc ecou puii de moarte din mine
și toată vibrația de viață care încă îi mână
spre mâinile pline de grăunțe ale fermierilor.