alb-negru
dungile unui tigru
pe limba mea, sufletul
bun sau rău, la soba înțelepciunii
presupuse a celor ajunși mai devreme
se cerne și rămâne rău,
un râu cu o singură direcție,
fulger orizontal, cuvinte electrice
al căror singur scop
este să străpungă carnea pământului
și să scormonească în măruntaiele ei
până dă de iad.
color, nuanțat, la lumina propriei gândiri
mă văd ca printr-un caleidoscop.
rănile mele, cioburi de evenimente și decizii,
se rearanjează la fiecare mișcare.
niciun cuvânt care m-a descris nu este eu. eu sunt
silabisirea infinitului până devine clipă.
mă botează căldura dinăuntru
la malul mării. precum valurile, mă strecor
între mofturile vântului și foșnetul frunzelor
și hainele aspre care îmi zgârie pielea
și mușchii fermi în iubirea lor susținând, conținând,
menținând memoria norilor.
prin întunericul dintr-o picătură de pierdere
se cerne curcubeul
și îl văd
cum naște din mine, chiar așa, dezmoștenit de cei dinainte, așezați
prea jos să mai observe,
în colțul ceții de dimineață, am crescut
oranj, rază de soare, râzând
înainte să mi se fi uscat de tot lacrimile
pe pieptul gol.
ambele demersuri, artă fotografică.
dar modern, din mine, se năpustesc cascadă
nuanțele
și mă definesc prin arome
încă nedescoperite ieri.
nu sunt cine m-ați vrut
când mi-ați pus în leagăn o păpușă să mă iubească doar ea
și să mă cred înfiptă ca un cui în fruntea patului.
ci curg
spre mine, mare.
No comments:
Post a Comment