destrămări

se duc
cocorii cât frunzele
și frunzele ruginite de prea multă renunțare
și rămâne doar uleiul alb murdar de albastru
pe o bucată de carton.
peisajul se îmbată cu ploaie,
clătinându-se, de pe inima mea se ridică
și trântește ușa la ieșire
și rămân în vasele mele de sânge
flori ofilite, o pereche de urme de bocanc
și amintirea peisajului, etern
decontextualizată.

așa se nasc îngerii.

te-ai întoarce de dor
chiar iad să fi fost
căci nu poți privi înapoi
ca atunci când era aici
și înțepat de vorbele lor
te-ai făcut arici și ai crezut
că acele lor fac parte din tine.

astăzi, cu pictura ștearsă de timp,
îți închipui cum au fost
doar iepurele transformat ca prin magie în pisică
și gustul de pară în care te-ai simțit acasă
și cum ai învățat să faci din furie dulceață
și pielea de găină sub cerul înstelat
al unei singure nopți de vară.

abia atingi cu vârful mânjit de cerneală
al unui stilou vechi, gândul
că poate tu acum țipi țipătul pe care altcineva
nu l-a reușit a țipa
până la capăt, să ajungă și să aterizeze lin
în urechea cuiva ... să o gâdile măcar puțin
dorul.