postumă

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai copt inima

ca prăjitura preferată

pe care mama o coace

copilului când pleacă de acasă

ştiind că nu se va mai întoarce.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai făcut interiorul coatelor

atât de fierbinte

încât, pentru un minut şi-o veşnicie în miniatură,

s-a topit în ele durerea şi a curs din mine

ca apa. vitală.

îmblânzită.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi s-au prefăcut coastele în foc

şi fiecare centimetru din mine a ars

şi fiecare celulă de plumb din mine,

de la colţurile ascuţite ale cutiei toracice

până la ziua de iulie din pupile,

s-a prefăcut în speranţă

şi, când am terminat de scris

ultima poezie în sânge despre tine,

mi-am scris mie sentinţă

cu flăcări pe care nu le poate stinge oricine:

nu voi mai fi eu

când, deşi nu sau chiar dacă

mă voi întoarce.