doină de doliu

mi-ai dăruit un râu
al cărui izvor mi l-am înfipt în piept
deși mă doare rana dintre coaste
pe unde m-am străpuns cu procesul curgerii.

*

cu pumnul tău din mătase

m-ai lovit în moalele trecutului

tocmai în timp ce îmi inventam 

o poziție destul de orizont-ală

pe masa de operații estetice pe suflet deschis

care este îmbrățișarea ta.

*

ca o cheie, tu m-ai transformat 

în poartă deschisă

pentru cine are curajul 

să se vadă pe sine

de partea cealaltă.

ca un paznic epuizat, mereu la datorie,

eu mă condamn singură la rangul de martor neclintit

în timp ce alții trec prin mine 

spre un viitor proaspăt, cu miros de curcubeu.

*

uneori, sunt o țară în plină revoluție 

căreia i se face milă de cetățeni:

între valurile de sânge, 

sculptez în pietre puncte de reper

ale păcii.

*

uneori, îmi unesc afluenții abandonați spre adopție

celor pe care i-am considerat 

mai fertili, mai luminoși decât mine

și uite-așa

sunt stânca îmbătrânită-n durere albă

și răbdare de milioane de ani, martoră neclintită

a curgerii sacre din propriul piept.

*

aștept ca generațiile viitoare

de pe tărâmul e-moției

să continue doina

în alte limbi, 

cu mai puține figuri de stil.