o radiografie a Singurătăţii

când cei şapte ani de acasă au fost

de fapt şi de nedrept

cei doi ani ghiftuiţi cu desene animate,

dezvolţi toleranţă la lipsa de iubire

şi sevraj la orice microscopică absenţă

a acelei specii de singurătate

care emană căldură prin toţi porii, până te vindecă

de tine cel ca o molimă.

eşti prea mic

pentru ura din tine

şi ştii să pronunţi

cuvinte prea mari

pentru iubirea din tine.

le iei pe amândouă şi le expui

nude şi inutile

în vitrina relaţiilor

cu acces interzis

şi semn care-ţi ordonă să nu atingi

nimic, chiar dacă îţi aparţine.

ai vrea să mori,

dar le-ai lipsi pietrelor domesticite,

păpuşilor şi prietenilor imaginari.

ai vrea să trăieşti,

dar nu te-ar auzi nimeni.

ai vrea să cânţi,

dar vocea ta este o vioară dezacordată

dintr-un film de groază

şi nimeni nu ar ţipa

şi nimeni nu ţi-ar acorda

dreptul să înveţi cum să

devii puţin mai tu. puţin mai sânge

şi mai os şi mai acţiune şi mai carne şi mai

furie şi mai iubire.

domnu’, domnu’, mai eşti curios

în legătură cu singurătatea mea?

se vinde scump şi nimeni nu cumpără.

e un nasture. o paietă, atât.

îţi ia ochii cu strălucirea plictiselii

să n-o vezi şi să mai ceri

o porţie de îmbrăţişare, ca ea să hiberneze

încă o clipă de primăvară.

să miroasă a speranţă şi să creadă

într-un viitor în care ea nu va mai exista, dar

nici nu va mai fi vitală.