ca un fulg de nea

dansul meu
este origami din nemişcare.

curg ireversibil,
o patǎ de sudoare
pe fruntea încruntatǎ
a cerului.

copacii din ochi
mi s-au golit
de luminǎ.

moş crǎciun
m-a pedepsit
sǎ nu mai fac
fructe.

eu sunt cristalul
care nu reuşeşte
nici mǎcar
sǎ se spargǎ;

am auzit din bǎtrâni,
ca o superstiţie,
cǎ în cel mai rǎu caz
mǎ voi topi
ca toţi ceilalţi
şi voi deveni una cu moartea.
eu şi asfaltul.
eu şi vara desenatǎ în cretǎ
care s-a şters demult.

mǎ mai recunoşti tu oare
printre ridurile astea de linişte
şi firele albe de pǎr?
mǎ mai vezi tu oare
pe mine cea vie
în cimitirul ǎsta cu apusuri în loc de pietre funerare
şi momente de reculegere în loc de suspine?

un fulg de nea, asta sunt.
nici mǎcar un nor
conştient cǎ nu a fost în viaţa lui
nimic mai mult decât o mânǎ de vapori cu trac.
nu, nici pomenealǎ!

sunt doar o firimiturǎ
de optimism condensat.
cu fiecare clipǎ, mǎ scurg
din ceea ce nu am fost niciodatǎ

şi, deşi nu sunt
iute sau cu direcţie precisǎ
ca o sǎgeatǎ,

simt presiunea
uşoarǎ ca umbra unei idei

sǎ cad la pǎmânt.