geodǎ umanǎ

m-am nǎscut din spuma lavei
când nu mai exista lume
ci era numai foc. focul în loc de cuvânt. focul în loc de simţuri.
copil fiind, am purtat istoria în loc de scutece, murdarǎ de trecut
cu incluziuni de iubire
carbonizatǎ
cǎci simbioza este posibilǎ numai în mijlocul pǎmântului.
florile trebuie sǎ se desprindǎ de cordonul ombilical ţesut din praf
ca sǎ poatǎ înmuguri.
da, aşa m-au scuipat munţii cândva
ca pe guma de mestecat care şi-a pierdut demult gustul
şi nici nu a ţinut nimǎnui de foame vreodatǎ.
astǎzi mǎ descopǎr. sunt cristal
aici, înfǎşuratǎ în rocǎ ordinarǎ.
eu strǎlucesc. nu mǎ sparg.
vârfurile mele orientate spre interior
doar zgârie puţin dacǎ îndrǎzneşti
sǎ îţi laşi amprenta
ca o carte deschisǎ în care nu scrie nimic
despre secolele când m-am topit şi întǎrit din mine însǎmi.
ce pǎcat cǎ dintre atâtea stele, atâţia ochi însetaţi de sens, atâtea poezii,
dintre atâtea frunze de ceai, atâta adn, atâtea scrisori trimise şi primite -
eu numai despre secolele mele ştiu sǎ citesc.
şi totuşi, sunt preţioasǎ undeva înǎuntrul meu,
acolo unde lumina reuşeşte sǎ se strecoare
ca un hoţ timid.