aprilie

sǎ mǎ ningǎ
florile de cireş
pânǎ-mi îngheaţǎ
inima asta analfabetǎ
care nu ştie decât
sǎ fie singurǎ
ca lumina albǎ
care se laudǎ cǎ-i suma a şapte culori
dar nu suportǎ decât compania mǎruntǎ
a întunericului.

sǎ-mi miroasǎ buzele
a pǎmânt fertil
fǎrǎ sǎmânţǎ.
da, lasǎ aşa, sǎ renaştem în formǎ de clovni
care pledeazǎ pentru obiceiul sǎnǎtos
de a plânge.

aşa ştim noi sǎ ne bucurǎm.
culegem mere de aur
cum se zice în basme sǎ facem,
numai cǎ pierdem din vedere
dinţii sparţi şi stomacul
ca un ecou fǎrǎ avalanşǎ.

aşa am ştiut eu sǎ te iubesc.

de parcǎ ai fi fost tu
cel mai frumos haiku scris vreodatǎ.
raiul întreg
conţinut în şaptesprezece silabe.
numai cǎ eu nu ştiu sǎ fiu
suficient de cer senin
ca sǎ conţin
pe cineva luminos ca tine.

sǎ mǎ ningǎ
florile de cireş,
fir-ar ea sǎ fie de binecuvântare,
sǎ mǎ ningǎ pânǎ când uitǎ sǎ mai înfloreascǎ
şi eu la fel, în cor cu ele
ca bocitoarele.