La tezaurul de lumină
al Mării
rămân datornică;
mi-a împrumutat cândva
o promisiune de sens,
un val de viaţă
când eram mai mult decât moartă,
iar acum trudesc
să îi răs-plătesc mar-inimia
cu un pumn de încercări
şi-un mănunchi de erori
să mă ridic din genunchi,
din nisipurile mişcătoare
care mă iubesc mai mult în pântecul lor înecăcios
decât în orice urmă a bucuriei de a fi.
O văd încă
în fotografii, în poezii, în lumina firească
ce mi-a rămas pe piele de când am aflat-o:
cândva, m-a iubit şi o Mare
care nu avea nevoie de mine
şi m-a primit ca pe un cadou,
să plutesc uşoară şi liberă
în deplinătatea ei.
No comments:
Post a Comment