Încăierarea

 

Mă iau la trântă cu o carte.

Mă fac elastic.

Îmi trage pumni de hârtie

şi eu îi savurez

ca un oenolog plictisit.

Lasă vânătăi de infinitiv

pe limba mea muncită

de texturi aspre, grăbite.

Cine va înţelege? Dau mai departe

scrisori de iubire duşmanilor mei.

Nu mă simt poartă. Mă simt zid lichid,

mă simt poezia recitată pe din afară la grădiniţă

când nu înţelegeam versurile, dar nicio propoziţie

nu-mi venea prea mare sau prea târziu.

Mă lupt cu fiecare literă, negru pe alb, ca pe vremuri,

îmi caut propriul nume în dicţionar

şi vin acasă cu cerneala altor cărţi pe tricou.

Şi nu mă opresc.

Pentru că există aer care mă pofteşte să îl respir

şi oameni care mă poftesc să îi iubesc

şi zile aglomerate între coperte albe,

pe care încă vreau să le deschid

curioasă ca o pisică, optimistă ca un cioclu,

şi simboluri pe care încă merită să le port

şi clipe care se întorc spre mine din viitor şi vor să mă inspire

în limbi în care încă nu ştiu nici să spun bună ziua.

Aşa că ucid cuvintele. Rescriu ideile.

Port două feţe deodată cum nici o monedă nu poate

Mă zgârii cu câte un sens. Mă trag copilăriile greşite

de câte un picior, sub apă.

Mă smulg din mine către suprafaţă

şi rostesc fiecare piedică

în nuanţe de echilibru.