Prima sămânţă de sunet
am găsit-o împreună cu tine,
într-o zi toridă de vară,
într-un oraş al muzicii
în care nu ar fi trebuit să atingem nimic
dar tu - cu vocea ta ca un zbor
peste cursa vieţii - nu puteai
să treci printr-un loc fără să laşi amprente
mai adânci decât se observă la prima vedere
(uită-te la mine acum).
Eu dintotdeauna am fost muzică
şi niciodată nu am ştiut să mă fac auzită ca atare.
Am cules primul fir de notă
- necunoscută, dar uşoară şi verde crud,
melodie de plăcere în bătaia vântului cald,
esenţa hrănitoare a ploii într-o bucată de lemn -
cu tine, de jenă pentru mărunţişuri pământeşti
când erai o prezenţă în carne şi oase
dureros de vie şi imperfectă şi aproape.
Ai ştiut cât m-am ţinut de firul subţire, fluid,
ca o fâşie dintr-un cântec neprevăzut.
Din fir au crescut frunze de improvizaţie.
Le-ai ascultat. Ţi le-ai amintit. M-am mirat
când încă ştiai cum creşte muzica
în grădina buruienoasă a inimii mele.
O speranţă de leagăn, ca puful de păpădie,
aproape floare.
Draga mea, înmuguresc cântecele
pe care mi le-ai plantat în vârfurile degetelor mari
aproape fără să ştii, aproape împotriva voinţei mele.
Ies sunetele dulci şi pline din sinele meu
şi se fac auzite
şi au contur din ce în ce mai sigur -
circuitul iubirii în natura mea umană.
Înfloreşte muzica în mine
şi în fiecare cântec, eşti tu.
E lacul nostru. E corul care nu a ajuns
să se audă şi în afara
unei poezii stângace, unui sunet rotund - acum infinit. Graţie
ţie.
No comments:
Post a Comment