în pragul amintirii
mă împiedic
de o mare
de sunete albe
între care limbii mele de plumb
îi este groază și-i este gheață
să înoate.
*
stelele țineau doar de frig
decorului cu zăpadă
și cu urme de sânge
și fără moș crăciun.
stelele acelea nu au lumină proprie-
doar câte un curcubeu
zâmbit de către soarele cu dinți de ploaie
se ghicea, din când în când,
pe fereastra vindecată definitiv
de transparență.
*
acum are gust de noapte cu cofeină
și lacrimi care să îi țină lui locul cald.
mâine se îngustează. dispare în ceață.
se fragmentează în fâșii de ieri
ca o canadiană uzată înainte să ți se fi potrivit.
*
în pragul amintirii, mă închin
la tavan, să fie la înălțimea
norilor țesuți de sufletul lui proaspăt
pentru capul meu greu, prea obișnuit cu rugina.
No comments:
Post a Comment