vis înceţoşat

ceaţa învǎluie piscul visului meu -
nu cumva sǎ mǎ întind spre tine
indecent de mult
şi nu cumva sǎ mǎ accept
pe mine, aşa, cu frigul meu,
cu frica mea cǎ toţi sorii din univers
sunt meniţi sǎ devinǎ gǎuri negre
care-mi vor suge sufletul
pânǎ nu mai rǎmâne din mine
nici cenuşa optimistǎ a renaşterii.

mǎ îmbrac în ceaţǎ mǎtǎsoasǎ
de temperatura camerei;
mǎ închei cu nasturi de lichid amniotic
îngheţat de atâta respingere.
mǎ fac cǎ-mi avortez iubirea ilegal;
o ascund într-un tomberon de speranţǎ
cǎ poate n-ai observat
şi în acelaşi timp, poate, poate
m-ai vǎzut
pe mine cu cǎldura mea alǎturi de tine,
pe mine cu lumina necenzuratǎ
înainte sǎ mǎ sting singurǎ, dintr-o suflare,
ca o lumânare parfumatǎ
pe care o economiseşti la zilele de naştere
sǎ-ţi rǎmânǎ pentru înmormântare.

aşa mǎ gândesc:
dacǎ n-aş avea ceaţa asta mincinoasǎ
care îmi pǎcǎleşte ochii
sǎ-şi pǎstreze vǎzul pe termen lung,
ce s-ar mai alege din mine?
nici un strop de privire de la tine
nu mi-aş permite. mi-aş fi mie dictator fascist
şi m-aş lovi cu cele mai ascuţite pietre de înţelegere,
mi-aş aduce grindinǎ în suflet
şi nu mi-aş da voie sǎ respir o brizǎ de primǎvarǎ
pânǎ când nu îmi îngrop toatǎ dragostea şi toatǎ frumuseţea
adânc sub zǎpadǎ. mi-ar degera şi ultima vibrare din fiinţǎ
iar eu încǎ m-aş ţine la interogatoriu, pânǎ când
m-aş decoji din suflet
şi ar tresǎri firele de pǎmânt înapoi din mine.
dacǎ nu aş avea ceaţa asta
adunatǎ toatǎ în formǎ de semnul întrebǎrii
peste piscul visului meu,
mi-aş porunci mie sǎ mǎ uit direct în soare
pânǎ când devin imunǎ la inima ta sau pânǎ când
orbesc suficient sǎ nu te mai vǎd, sǎ nu mai vǎd deloc,
sǎ cred cǎ nici eu nu mai sunt.

aşa simt:
mǎ împrietenesc cu ceaţa
şi mǎ accept, picǎturǎ de rouǎ cu picǎturǎ de rouǎ,
câte puţin în fiecare dimineaţǎ
pânǎ mǎ adaptez la clima temperatǎ
din continentul încrederii.