sparte, lipite la loc.
zgomotele dintre ieri şi azi
ale vasului care s-a crăpat
unde iubeam cel mai mult.
tu.
soarele scoate limba
la strălucirea de sidef
pe care o purtase drept mască
la întâlnirile noastre
de până alaltăieri.
îngerii plâng în mine -
nu lacrimi.
pene de aripă
plâng îngerii din mine.
niciodată lacrimi.
doar un zbor din ce în ce mai
terestru şi mai banal.
ascult ca o surdă.
propria mea voce
sună atât de îmbietor
între buzele lor, ale tuturor.
oare şi mie îmi vor creşte dinţii?
oare şi strălucirea mea este
de lapte, o promisiune goală pe dinăuntru?
oare şi strălucirea mea se transformă,
rază cu rază, în sacrilegiu?
dacă tu te-ai făcut pitică albă,
cine să mai îndrăznesc să fiu
eu
în faţa lor, a tuturor,
surdă ca dracu'
şi cu riduri în suflet?
şi totuşi, în acest suflet
negru-n cerul zilei,
ei toţi au ecou,
iar ecoul îmi aminteşte
că da, chiar lumina ta,
aşa înjumătăţită şi îndreptăţită cum e ea,
are în sine ceva, o urmă de viaţă la rădăcină
din fiinţa mea.
No comments:
Post a Comment