plastilina roz

imi trec degetele peste ea
si in nari imi simt copilaria
ca primul fulg de zapada
pe haina de toamna tarzie.

intai o gauresc
sa fie un abis, ca mine.
dau forma tacerii
care imi striveste florile
din gradina sufletului
ca nu asa trebuie sa ma bucur.

asa, cu tine mereu intr-un colt de voce tremurata,
nu am voie sa traiesc
si a iti fi alaturi nu este nicidecum un motiv bun
ca eu sa fiu aici.

ma fac mica
si pe ea, odata cu mine,
o storc de existenta
sa vada toata lumea ca nu sunt
intreaga.

sa stie toti ca ceva in inima mea
ar trebui sa aiba alta arhitectura,
ca eu nu joc curat
si asta ma doare ca si cum as fi
un raft de scrisori prafuite,
netrimise.

brusc, imi dau seama
ca asta-i joaca:

ii pot umple zgarieturile
si acoperi trecutul
pana devine o sfera perfecta
si eu arunc si prind mingea,
o prind si o arunc, mereu o
prind.

zambesc
ca o cometa pe care tocmai ai descoperit-o
si chiar daca uneori iti mai vine inca sa plangi,
stii in adancul tau
si stiu, undeva intre atomii oaselor mele -

ca viata e ca plastilina:

eu pot oricand sa ma remodelez.

aleg sa imi traiesc blasfemic bucuria
caci in gradina sufletului meu
florile se incapataneaza sa inmugureasca
an dupa an.

cine zice ca trebuie
sa fiu gradinar de zapada,
rece si sfant?

ma remodelez
si acum am voie sa cred
in mos craciun.