în braţele pierderii

şi te trezeşti a doua zi

cu ochi de ceaţă

lipiţi pe cerul gurii

şi pentru un moment

binecuvântat

nu ştii de ce

şi când îţi aminteşti

ai putea sparge termometrul

cu temperatura tristeţii

de pe pielea ta.

şi îţi vine să cânţi şi îţi vine să taci

în aceeaşi respiraţie

şi îţi vine să mulţumeşti

pentru zborul uşor ca un zmeu de pânză

mai sus de orice durere

şi îţi vine să înjuri zei în care nu crezi

pentru maratonul al cărui câştigător

primeşte trofeu doar o cupă de durere

şi de moarte.

şi totul continuă.

vocea ta curge în proză spre mare.

norii adunându-se ca un cadou

din partea cuiva pe care nu-l vei mai vedea

n i c i o d a t

ă

...

au pe margini şi în miez

vine de soare grapefruit.

lumina se întoarce să te privească

de zici că-i este teamă să nu te uite.

şi vrei la mare ca în uter

şi vrei să vorbeşti de acum numai

o limbă în care el n-a rostit

niciun cuvânt niciodată

şi vrei să spui din partea lui

toate cuvintele de argint

pe care nici el, nici tu

nu le-aţi atins cu vârful limbii niciodată -

dar limba e străină

şi sănătatea şubredă

precum un leagăn

dărâmat demult de vecini.

şi uiţi ideea înainte de a deschide gura

pentru că nimic nu repară

firele subţiri din care este făcută povestea noastră

cu dezarcorduri între subiect şi predicat

şi, asta e, te trezeşti

şi este deja a doua zi

şi tu cu ochii tâi de ceaţă lipiţi nu ai putut-o crede

nici pe prima.