şi te trezeşti a doua zi
cu ochi de
ceaţă
lipiţi pe
cerul gurii
şi pentru un
moment
binecuvântat
nu ştii de ce
şi când îţi
aminteşti
ai putea
sparge termometrul
cu temperatura
tristeţii
de pe pielea
ta.
şi îţi vine să
cânţi şi îţi vine să taci
în aceeaşi
respiraţie
şi îţi vine să
mulţumeşti
pentru zborul
uşor ca un zmeu de pânză
mai sus de
orice durere
şi îţi vine să
înjuri zei în care nu crezi
pentru
maratonul al cărui câştigător
primeşte
trofeu doar o cupă de durere
şi de moarte.
şi totul
continuă.
vocea ta curge
în proză spre mare.
norii adunându-se
ca un cadou
din partea
cuiva pe care nu-l vei mai vedea
n i c i o d a
t
ă
...
au pe margini
şi în miez
vine de soare
grapefruit.
lumina se
întoarce să te privească
de zici că-i
este teamă să nu te uite.
şi vrei la
mare ca în uter
şi vrei să
vorbeşti de acum numai
o limbă în
care el n-a rostit
niciun cuvânt
niciodată
şi vrei să
spui din partea lui
toate
cuvintele de argint
pe care nici
el, nici tu
nu le-aţi atins
cu vârful limbii niciodată -
dar limba e
străină
şi sănătatea
şubredă
precum un
leagăn
dărâmat demult
de vecini.
şi uiţi ideea
înainte de a deschide gura
pentru că
nimic nu repară
firele subţiri
din care este făcută povestea noastră
cu
dezarcorduri între subiect şi predicat
şi, asta e, te
trezeşti
şi este deja a
doua zi
şi tu cu ochii
tâi de ceaţă lipiţi nu ai putut-o crede
nici pe prima.
