paradox

mâinile astea murdare de pǎmânt
mǎ hrǎnesc cu sǎrurile minerale
ale vieţii

iar eu mǎ legǎn în vânt
de parcǎ nu aş fi crescut
cât cerul

şi încǎ o stea.


mai e mult de mers, plâng încet
de mi se înceţoşeazǎ
lumina

şi, ca o iluzie opticǎ
mai convingǎtoare decât aerul pe care încǎ îl respir,
aş jura
cǎ am numai douǎ drumuri la rǎscrucea asta:

fie mǎ întind
şi dorm sub luna nudǎ,

fie alerg pânǎ pe soare
sǎ-l calc în picioare
dacǎ se poate, chiar în clipa care tocmai
mi s-a scurs din clepsidra spartǎ
a venelor.


astǎzi

îmi silabisesc
ca pentru un copil mic
cu ochii mari

cǎ nu mai existǎ timp.