Autoportret cu cenzură

Vreau sǎ calci pe umǎrul mǎrii
împreunǎ cu mine. Sǎ ne îmbrǎcǎm amândoi
cu puloverul prea gros
din lânǎ de flux
şi sǎ râdem ca tâmpiţii, cǎ uite, s-a micşorat luna la apǎ
şi nu ne mai încape
pe capetele noastre de doctori ameţiţi. O
sǎ ne facem unul altuia injecţii
cu uitare, sǎ nu mai doarǎ, sǎ nu mai doarǎ nisipul
rǎmas orfan pe buzele noastre, sǎ

te iubesc şi sǎ mǎ iubeşti ca şi cum acum
s-ar fi crǎpat cerul în orizont, doar un pic,
sǎ ne facǎ pe plac, aşa, ca şi cum am fi
doi pescǎruşi care au aflat
cǎ zborul se zboarǎ numai dupǎ ce nu te mai chinui
sǎ zbori corect.

dar ştiu, ştiu mai bine
decât mareea şi decât delfinii şi decât
lipitorile care mi-au supt sufletul
prin degetul mic de la picior;
ştiu, ştiu mai bine
fiindc-am mai fost pe strada asta
unde se rǎpesc bǎieţii din braţele mamei karma
şi se învaţǎ la prostii şi unde-i forţǎm
sǎ-şi rǎscumpere viaţa cu o înjurǎturǎ; o, am mai fost aici
şi nu vreau sǎ mǎ întorc, nu vreau sǎ îi mai
înec în negrul mǎrii pe cei albi
care mi-au salvat viaţa de prea multe ori. nu, nu vreau, mulţumesc-

pentru cǎ, şi eu ca pescǎruşii, am aflat între timp, domnule,
cǎ pe strada asta nu a fost niciodatǎ nicio mare.