locus de control: justificare

singurătatea care curbează spatele şi tranformă vocea

m-a învăţat despre mine

şi despre toate acţiunile simple de care, alergică, nu mă ating

nici cu un capăt subţire de respiraţie.

sincronicităţile, amintirile vii care mişcă în mine

chiar când cred că am devenit statuie de gheaţă

şi piesele de puzzle care s-au potrivit

în tabloul ăsta veşnic neterminat, fericirea,

m-au învăţat despre noroc.

*

nu te pot atinge decât prin pelicula transparentă

care este nepăsarea mea mimată

la infinit, la infinit, la infinit

îmi vei auzi vocea doar când va fi ecoul al o mie treisprezecelea

şi sunetul va fi părăsit demult ţinutul urechii umane

şi tot ce va mai rămâne din mine cea separată de tine

va fi tremurul imperceptibil al unui fir de iarbă.

*

ce-am făcut eu, doamne, să îmi cadă lumina lunii pe chip

tocmai când am vărsat tot ce fusese apă în sufletul meu?

demult nu mai pot

face valuri.

ce-am făcut eu, doamne, să îmi sărute tâmplele

o umbră a buzelor ei de argint

tocmai când am jurat să mă prefac

în sora de sânge a beznei?

*

nimic nu-i scris în piatră.

dar nici oamenii care cioplesc de zor

crezuri febrile în piatră

nu-s în toate simţurile,

cuvintele lor sunt julite.

poezia lor, o rană.

publicul lor, o mână de manifestări

ale sadismului

*

uneori iepurele îmi sare atât de imprevizibil

într-un moment atât de nepotrivit ales

în braţele rupte de durere -

cât de greu este să îl ţină mereu

pe nimeni la piept, spre inimă, în sânge! -

încât nu îi văd sensul nici mult după ce

mi-a mânjit obrajii cu zâmbet neuniform

şi atunci îmi vine

să cred în magie.