nu mai vreau să mă viziteze;
doamna cu coasa îmi coase
gura până la nod, până la
noadă, până la coapsele
amorţite
în care a îngheţat dansul
întotdeauna pe nota greşită.
muzica la două chitare
nu se termină niciodată în sincron
în momentul minuţios calculat
la milisecundă şi în rarele ocazii
când se termină în minutul
calculat, tot rămân scame de linişte
amară pe tricou şi între dinţi
şi zecimalele bine punctate dinainte
dor.
nu mai vreau să mă viziteze.
avem o viaţă în mâinile făcute căuş
ale unei copile care a încercat, dar
n-a reuşit să zâmbească niciodată
pentru că ştia unde se duce
deja înainte de a învăţa să meargă,
ştia că
îi va curge printre degete
totul. de la proza pe care o poartă
în picioare în loc de pantofi, în lipsă
de bani, până la poezia prost aliterată
a vârfului degetului inelar
de la mâna stângă a unui stângaci
hipersensibil la atingere. ştia că
pe drum vor fi pietre, multe pietre
funerare, şlefuite de timp
mai mult decât de orice
râu zglobiu din râsul ei - dacă ar fi fost -
până când, bătută de drum, vânătă
la linia de final, îi va cădea corpul
cum îi cade fisa unui analfabet funcţional,
cum cade frunza când miroase toamna târzie în aer
şi tot ce a trăit ea vreodată
şi bucuriile cât o viaţă de fluture
şi dorul şi durerea
se vor transforma la loc în
fum.
No comments:
Post a Comment