îmi cresc țurțuri din omușor.
țurțuri care dau muzica din mine tare,
să nu se mai audă zgomotul alb al absenței
tale -
că a mea nu se aude.
absența mea este portativul refugiat
din calea ochilor lacomi de tine,
pe motiv că viața se cântă
de către eroi,
nu se silabisește ca un abecedar
de către o pungă de plastic în care poți arunca orice
ca mine.
îmi cresc țurțuri
din focul-rană moștenit de la mama -
un loc pe lângă care
tu - nimeni altul -
ai pășit în vârful degetelor
ca un hoț, furându-mi tot mărunțișul de singurătate,
lăsându-mă nudă - fără căldura ta -
în fața morții.
albastrul din mine înroșește
- vulcan cu vulcan - cum te-am aprins fără să vreau -
o lumânare pentru univers, ultim rug în calea izbăvirii
sufletului pe care eu - nimeni altul - mi-l credeam
curat.
efect de seră, da. asta ai compus
ca o simfonie în jurul inimii mele
de pădure închisă într-un ciob de
chihlimbar - relația mea cu tine -
deghizat în întreg de miracol
înfăptuit de un martir - iubirea ta pentru mine.
dar, nu-i așa? numai eu m-am sufocat
între brațele tale ca între niște flăcări.
eu - antarctica - plângându-mă de frig
ție - empatic fără granițe și cu polii greșiți -
noi, bolnavi incurabil de omenie.
No comments:
Post a Comment