despre faptul că îţi uitasem

uitasem transpiraţia ca o rugăciune fierbinte.

uitasem furia ca apa care încearcă din toate moleculele

să nu fiarbă, chiar dacă sunt o sută de grade

şi o mie de feluri în care treci peste mine ca peste linia continuă.

uitasem gheaţa din vocea ta ca dintr-al prea multulea pahar de whisky

şi antarctica sprâncenelor tale calme ca un ştreang.

ca să mă uit pe mine.

te-am iertat

în alb.

ca să doară doar viitorul

până îmi lasă oasele lucioase,

dar măcar să nu mă jupuie de vie trecutul -

am uitat luna nouă din tine. întunericul tău ritual

cu care voiai să îmi înlocuieşti mugurele de strălucire.

ştiam că deveniseşi oglindă strâmbă

cândva, într-un vis bolnav de-ale mele,

dar, pe furiş, am dus la gunoi pungile negre de sub ochii

doldora de amintiri despre răul absolut

din tine.

m-am convins că numai iubirea din tine

mi-a deşirat şira spinării înnodată din naştere.

mi-am inventat imn ... cum că nu ţi-am suportat

sănătatea ca o otravă pentru dracii incurabili din mine.

o inimă nătângă să fiu, am jurat,

decât să îţi conţin haosul de supernovă care se crede soare

şi nu-i decât o pitică albă în devenire

ca noi toţi.

da, uitasem ceea ce mi-ar fi putut răpi basmul preferat din copilărie

şi salva viaţa.

pentru că doare al naibii să îmi desprind, strat cu strat de pansament plin de puroi,

sufletul tău cald de pe rana deschisă cu care n-ai avut habar ce să faci

decât s-o adopţi din orgoliu şi din praf de stea şi din nevoia ta

de a iubi când nu ştiai pe cine.