Moștenirea

 la un moment dat am adormit
în căldura lipicioasă a rășinii
ca în inima unei zile de iulie.
prin nuanțe de galben și roșu
în loc de cuvinte
îmi cânta de leagăn soarele
să alunge umbrele - monștri
de sub firele de iarbă.

dorm de atunci cu ochii deschiși,
statui în miniatură ale mirării.
nu am avut timp să îmi strâng
cele opt picioare, să formez din ele
infinitul ce m-a surprins
în pânza lui, într-un minut oarecare.

coniferele mă privesc de sus de atunci.
zborul meu electric s-a stins
ca lumânarea - vis de copil
cu un an mai mare decât speranța.
voința de oțel pe care mi-o țeseam instinctiv
rezistă mileniilor - închisoare în lumina ambrei.

las moștenire viața mea netrăită și nesfârșită,
scumpă și reșlefuită, să și-o potrivească în inel de argint
o regină cu prea multe griji
și prea puțini care le știu.

mă veți vedea în fiecare zi învins
și corpul meu neînsuflețit va conține în el -
de neatins - vibrația pădurii.