lașități

și plouă
și pleacă
una câte una
alunecă hoțește
picăturile de apă
și rămâi în mine
amară nediluată

m-am uitat la tine dintr-un unghi
din care speram să nu mă dori
cât să mă scoți din mine
ca dintr-un seif cu cifru uitat
și soarele m-a certat
spunându-mi o poveste
cu dealuri împădurite
pe care nu le-am văzut decât în trecere
după ce au căzut copacii soldați
în războiul omului cu natura
mi-a dat o rază peste față
amintindu-mi cuvintele care mi-au alunecat
dintre buze ca picăturile de ploaie
acum îmi rămâne doar tăcerea nediluată

și pleacă
și plouă
în continuare
sunt martora entropiei
în mine se vaită spinii
că mi-ai fost trandafir
și nu ți-am știut a percepe parfumul
efemer în seara de septembrie
pe care mi-ai dăruit-o
să-mi construiesc din ea grădini interioare
cât simți în viscere și o acceptare mai departe