uterul turcoaz

în sfârșit te uit. uit cât de greu a fost
pe uscat - în aerul poluat dintre cuvintele tale 
gratii de fier ruginit -
eu, floare de hârtie, niciodată de ajuns.
nu am încăput în ochii tăi discromați
și nu ai mirosit diminețile din mine
semințe de bine aduse de vânt.

imponderabilitatea
transparentă turcoaz
mă îmbrățișează.
plutesc în miezul ei
până când între valurile brațe
îmi pierd forma de om.
sunt doar un fetus fericit
într-un pântec de nisip catifelat.
aud vocile verzi ale copacilor.
muntele abia îmi simte vibrația
sub buricul lui muncit de milenii
și de iubiri despuiate de cuvânt.
mă întind moale după cum bate vântul
și zeița mărilor mă ține în ea
ca pe o poveste scurtă - comoară,
își modelează apele după mișcările mele,
caldă ca și cum din ea izvorăște proaspătă viața.
miros a lacrimi de bucurie
și a soare portocală începând să asfințească
și nici nu mai vreau să înfloresc.
a vrea s-a pierdut. direcțiile nu mai există.
doar o dragoste maternă necunoscută înainte
se naște prin mine. plutesc
cu ochii închiși către soare -
zbor orizontal în viscerele Egeei.