piele

şI ajungi la un strat de minciună

pe care nu îl mai poţi jupui de viu

că te cucereşte focul por cu por,

te duce pe tărâmul durerii

şi nu te mai poţi întoarce întreg

de Acolo.

asta nu e mască

oricât ar încerca alţii

să o ardă

între degetele mijlocii

ale cuvintelor lor bine ascuţite,

să îţi arate

că miroase a plastic.

ăsta eşti tu

cum te-ai trezit într-o dimineaţă

şi totul în jur era lumină de frig

dintr-o dată

iar când se auzea vocea mamei

nu mai venea din corpul tău.

ăsta eşti tu

cu umerii aplecaţi ca un semn de

întrebare dacă să rămâi

om sau să te prefaci

înger în formă de stea

care se dăruieşte până la implozie

ochilor unei fiinţe efemere oarecare

la milioane de ani lumină distanţă.

îţi cresc pe moliciune

spini şi solzi şi incisivi care te rod dinăuntru când ies la iveală,

toată istoria vieţii de pe planetă se repetă în carnea ta

ca să înveţi  acum să te aperi

cu diplomaţia ca un câmp de bătălie în măruntaiele proprii.

de acum ăsta eşti tu -

insuficient şi melancolic, un logo pe o sticlă de plastic

cu sânge sintetic, carbogazificat curgându-ţi

prin vene, prin relaţii, prin artere, prin vise.

te dezbraci de prejudecăţi

până la piele, strat de balast

care te-a echilibrat în atâtea furtuni

încât ţi-a intrat în muşchi

dinainte de a învăţa să mergi de-a buşilea

şi mai mult de atât

pentru nimic şi nimeni

nu te mai poţi rupe.