hai să vă povestesc ce s-a întâmplat când am murit.

nu era nicio lumină la capătul niciunui tunel.

era viaţa mea lungă cât flăcările de întuneric ale iadului

şi la capăt erai tu.

ca atunci când îţi pierzi cheile

pentru că te afli moale în pântecul de iubire al casei tale

şi nu îţi pasă de mănunchiul de metal

până când le simţi lipsa, le cauţi degeaba

şi atunci ele îţi devin totul

te făceai tot mai mic în visul bunicii

şi eu nu ştiam

şi îmbrăţişările noastre intrau la apă în visul meu

şi eu tot nu ştiam

şi în ziua aia tu te-ai făcut mare de tot, un zmeu în muşchii mei

şi eu tot nu am înţeles

până când ţi-ai lăsat vocea tremurând pe podea în faţa mea

ca şi cum te dezbrăcai

de ruşinea de a îmi fi greşit mărimea la suflet de prea multe ori.

atunci mi-a crăpat ceva în creier

ca bibeloul de porţelan din vitrina copilăriei

şi am ştiut

că nu voi mai fi la fel de om.

mi-a devenit inima sirenă, invitându-mă

în ţinutul luxuriant al lipsei de speranţă.

nimeni altcineva nu îmi putea pronunţa noul nume

aşa că m-am dus.