trăiesc într-o lume împletită
din cețuri intenționate,
fire de basm și amintiri pe care le împrumut
celor mai bogați decât mine.
în valea pierderii, orice floare este regină
și orice copac făcut ferfenițe de hârtie
se mândrește cu cerneala ca și cum ar fi
destinul albastru al celor puțini.
aici fac nimic ca și cum ar fi muncă de plumb.
îmi întind brațele de vânt fără să gândesc
să mai prind pe cineva între ele ca într-o menghină.
îmi mulez capul de spumă pe forma morților
care și-au aruncat câteva flăcări de viață
ca pe un bumerang, peste terenul viran al veacurilor.
așa cântată, nu se cheamă depresie.
așa un leagăn sculptat din lemn de contemplare
nu răspunde când îl strigi pe nume
lipsă de speranță.
poeții se aliniază ca niște tacâmuri
în casa goală a sinelui
așteptându-și rugina
ca pe un strigăt
fără ecou.
No comments:
Post a Comment