îţi străluceşte pe corp
exoscheletul armură
pe care alunecă orice
te-ar fi putur hrăni,
capcană de lumină
otrăvitoare
pentru oricine ar îndăzni
să te maivadă decât te puţinvezi tu
sau să te iubească
în vreun ton cromatic
care ţie mereu ţi-a evadat din ochi
înainte de a-ţi intra, binevenit, în privire.
sub carapacea de voce
ca un ghem de soare
deşirat în toate direcţiile
de o pisică speriată
înaintea vizitei la veterinar
pe care o simte în aer,
eşti amintire supurantă
şi carnea tremurului de mimoză
şi îndreptăţit de întunecata
teamă a lunii noi de a începe
ceva ce riscă să fie doar un alt ciclu
în care te umfli în pene de oglindă
până când te micşorezi iar
şi iar şi iar - şi atunci
de ce să mai primeşti în tine
pe cineva, oricine
care se aşteaptă să aprinzi
înăuntrul tău împietrit de satelit
lumina proprie
şi întunericul propriu care curge din ea
ca o rană uitată?
No comments:
Post a Comment