Povestea de vi-Aţă

ca şi cum aş scrie o poveste
în cerneala cântecului de ciocârlie,
o poveste pe care nu voi lăsa pe nimeni
să o citească. să o rescrie cu o privire.
să o numească păcat,

desenez nori
direct pe coala de cer gros
cu degetele mele de ploaie.

îmi tună pielea
cu vocea lui
ca vânătaia rămasă după un sărut
ce n-a fost,
îmi explodează cântecul de ciocârlie
în artificii de foc pe care am refuzat să-l
aprind sau măcar să-l las să mocnească.

*

ca şi cum aş de-scrie
povestea mea aşa cum nu a fost
înţeleasă de critici,

o ajut pe ea să îşi re-scrie
un haiku lung cât speranţa-i de viaţă -
doar respiră adânc, îi zic,
şi simte în centrul inimii tale
urma rămasă de la cuvinte
ca mirosul de bine
după ploaie.

eu inspir.
inspir adânc
şi uit să expir
şi nu pot să uit că expir
oricum, cu fiecare zi câte o umbră,
cu fiecare umbră câte o rază de soare,
până voi rămâne doar eu singură
într-un câmp de braţe calde ca ale sale
şi nu voi şti cine să mai spun
că a rămas. nu îmi voi mai da seama
cine
a umplut peretele ăsta gol
cu tot cântecul de ciocârlie
ba nud, ba plagiat, ba acoperit de pene
de zbor înflăcărat şi de ploaie.