cuvintele tale
ca un paratrăsnet
bolnav de
scepticism
mă obligau să
iubesc pe jumătate
fulgerele care
mi se înfigeau
în pământ
înainte să îmi
aud gândul-tunet
cum îmi ceartă
plămânii că
respiră.
mă oglindeai ca
suprafaţa unui lac curat
ale cărui
adâncimi nu le-am pătruns
şi nu râvneam.
mă oglindeai
până când mă prindeai
ca pe un
Narcis muncit de copilărie,
îngropat în
sine, apoi sfidai lumina
cu fiinţa ta
de căldura înflorindă a primăverii
ridicând o
sprânceană, mişcând uşor
un colţ de gură,
formând un semn de
întrebare ca o
sămânţă de speranţă
pe care mi-ai
plantat-o sub sânul stâng
fără să ştii,
aşa că nu ai mai venit
să îmi strângi
lacrimile în stropitoarea
empatiei tale
fără destinatar
şi să îmi uzi
cu ele roşul din obraji.
No comments:
Post a Comment