scrisoare deschisă

dragul meu, 

am avut un an gol. 

mai gol ca un nud

în miez de iarnă

acoperit cu o singură frunză de mentă

uscată.

ba mint:

a fost un an plin

de frig care mi-a ars toată ființa

până am omorât copacii și-am înnebunit vecinii

și-am făcut inundație ca să acopăr cu ceva durerea 

din membrul fantomă.

a fost un an plin 

de lucruri regretabile pe care nu le-am mai regretat

pentru că cel puțin ele rămâneau. rămâneau. rămâneau. 

un an plin de spărturi și de scrisori și de gânduri rotunde

și de tine. de tine. numai de tine.

ai avut dreptate. nu se poate rămâne 

în același punct. chiar dacă îngheți în timp

și-ți faci ferfeniță buletinul într-o poezie și două uitări

și nu mai înaintezi în vârstă decât în ochii celorlalți. 

ar încălca legea sacră a stelelor

ironizate de spațiu și de timp.

nu, dragul meu, eu am ajuns departe, atât de 

departe încât nu m-ai recunoaște. am părul mult mai

alb decât l-ai văzut tu vreodată și de când nu m-ai mai văzut

mi-am tuns sufletul zero și mi-am amputat 

tot ce m-a făcut prea vie pentru un vindecător.

iată-mă, rigidă pe masa rece a viitorului peste care am pictat ceață

cu pensula cea mai groasă. iată-mă așteptându-te să îmi asculți 

tăcerea și să îmi pui diagnostic și etichetă cu număr astronomic

și, dacă seninătate nu mai ai pentru mine, măcar

un certificat tipărit pe ultima pagină a cărții mele:

dacă nu că am fost om,

măcar că am fost bun.