despre jurnalul recunoştinţei.

mă păstrez între pagini de lemn pietrificat.

cuvinte vii ale căror celule au fost înlocuite
de tradiţii cristalizate, în care cu greu se mai poate

citi istoria.

mi s-a atrofiat mulţumescul pe limbă.

îmi creşte ca o ciupercă

pe pielea de cerneală a voinţei

care curge prin călimara cu capac închis

doar pe trei sferturi, cât să mai simt

mirosul pocnitorilor în zăpadă (dar demult nu mai ninge)

şi sunetul unei felii de cozonac în timp ce se naşte ca felie

(demult ştiu că nu există magie

nici dacă mi se luminează creierul pe un ecran

ca instalaţia de becuri când îmi amintesc

şi las să îmi picure fericirea din vârful degetelor

arătătoare, seara sau, dacă s-a adunat prea reală

bucuria şi nu încape, după trei luni, când nu mai doare

febra musculară la inimă, de atâta iubit).

anul ăsta a murit bradul şi am pus unul artificial în faţa uşii.

nu mai miroase a copilărie şi a mister. aşa am făcut

mai ales în stomac:  am stins lumina înainte să vină

anul nou şi i-am descântat speranţa şi

nici poveştile pe care le depăn din fir de amintire, pe pânza

jurnalului de recunoştinţă, nu mai miros a emoţie

şi nu se mai spală pe silabe după fiecare credinţă

disfuncţională.

am scris până când s-a şters din scris toată terapia

ca o pată de vişinată de pe bluza preferată

fix la un minut după ce ţi-ai dat seama că nu te mai încape.