prima oară când pleci pentru că pleci pentru că vrei

seacă mortalitatea în tine
și ți se crapă buzele și
între ele înflorește gura ta.

este ca primul țipăt
din care, rupând ceva vital în tine,
ți se naște vocea.

este ca un doliu de patruzeci de
tăceri întregi, nu doar zile,
ce se întind peste stomacul tău
golit de dor și de omizi care în viața lor
nu au văzut un fluture - încă.

prima oară când pleci pentru că pleci pentru că vrei
ți se pare că ai picioare de ceară
și mofturi de furtunoasă
primăvară

dar pasul ăsta pe care îl faci
din lacrimi și mușchi încordați
și trecut înfiorat de mâini imprevizibile
este pasul de dans ce rupe ritmul
este felul în care
îți ies, ca niște muguri, tălpile