enhydro

te păstrez viu

într-o bulă de trecut

în corpul meu rigid.

în inima mea de o transparenţă rigidă

unde ai fost prea binevenit

ca să te las acum să pleci

ar trebui să mă sparg

şi aşa ai aluneca din mine

ca orice strop de apă

şi n-ar şti nimeni că tu

eşti îmbătrânit în rele

în venele mele

cu riduri de iubire,

cu buze subţiri de furie,

cu păr de noapte şi privire de stea.

ai fi un oricine când te-ai evapora

afară din mine

sau, dacă te-aş congela

în indiferenţa mea polară,

te-ai cristaliza. ai deveni şi tu

din ce în ce mai rigid

în unicitatea ta

banală

până când m-ar durea prea tare

anii pe care i-ai nins în mine

minţindu-mă ca un neruşinat că eşti soare,

muşcându-mi din carotida de cuarţ înfiorat

ca să exişti tu deasupra timpului, superior mie,

tu, omul care poate cuceri teritoriul zeilor

şi aş exploda.

şi atunci ar şti toată lumea

că efemeritatea ta

n-avea ce căuta în mine.

n-avea cum să îmi ţină de cald

dinăuntru, pe aşa frig.

că efemeritatea ta de matusalem

mi s-a datorat mie şi

m-a distrus

... şi te-aş fi pierdut demult

printre picături

numai că tu ai rămas singura

picătură de viaţă

din mine.