un motiv suficient de bun

tu nu știi cum e să ai

un motiv suficient de bun ca să-i dai papucii sălbatic

patului ca unui iubit care se ține scai

de brațele tale stafidite de timp 

parcă pierdut, parcă îndulcit artificial.

tu nu știi cum e să pierzi

un motiv suficient de bun ca să tai 

pe cord deschis și cer de noapte

toate speranțele deshidratate care îți stau în cale,

să lustruiești cerul cu dinții și cu disperarea ta

până nu-ți mai rămâne decât, în palma deschisă, 

un strop proaspăt de claritate.

tu nu știi cum e să te ții cu măduva spinării și cu toată durerea

de un motiv suficient de bun ca să îți dezmoștenești renunțarea,

amețeala, amenințarea din măruntaie, uitarea și capitularea

în fața cuceritoarei găuri negre doar pentru că odată ca niciodată

ți-a fost prinț și ți-a picurat căldură prin ceața din inima ta orfană

cât să te ridici din moarte și să lași urme de viață înflăcărată

oriunde treci.

tu nu știi, nu ai cum să îmi înțelegi doliul ăsta abstract,

pentru că tu ești un motiv suficient de bun pentru existență,

sens într-un univers neutru.

tu doar întinzi un deget lung de aer în corpul tău,

buzunar de carne caldă, lărgit de simțire,

și acolo te regăsești

ca un copil de-ce care, în loc să îmbătrânească, 

s-a construit din propria voce fragilă

până când nu i-a mai trebuit niciun alt pentru-că.