aud
o voce -
curge
ca valurile
dansând
cu pământul desculț.
vocea
vă cheamă
încolăcită-n
șoaptă.
nu
vă seduce. vă invită
să
intrați în ea ca într-o mânăstire
dedicată
propriului suflet.
nu este vocea mea.
este vocea unui
oarecare „cui”
liber și senin. da,
are riduri întregi de seninătate pe față
și își cunoaște
numele. și își pronunță încrederea.
deschid
gura.
nu
simt aerul când intră ca un confident taciturn.
apăs
clapele de pian cu cortexul
care
le-a crescut urmașilor mei ca o declarație de iubire
pe
care eu nu am prins-o în cupa urechilor
și
totuși se vede în circumvoluțiuni și sinapse împletite
că
cineva, cândva, s-a strecurat pe bulevardul inimii mele
și
a dormit acolo pe o bancă, în frig, măcar o noapte
deși
avea casă luminată și-l aștepta supa caldă
și
iubita care nu avusese timp să îl piardă.
nu este destinul meu
că nu mi l-a citit
ghicitoarea-n palmă
și nu seamănă cu
cărămizile mele
așa cum cădeau razele
stelelor pe ele
în stilul în care
mi-am construit eu din ele
istoria.
mă
deschid spre infinit
și
aud o voce
care
mă cheamă dinainte de timp.
care
mă întrerupe blândă
ca
o seară de toamnă în care n-a murit nicio frunză
când
insist
să
îmi fac bagajul și să îmi fac acasă dintr-o gară la întâmplare
sau
că nu ar fi
decât
o cârpă murdară și uzată
vocea
mea.
No comments:
Post a Comment