pentru că ți-ai imaginat că ai dăruit și acum pretinzi doar să primești

tremură carnea pe mine în formă de cântec. 

îmi atârni tu de omușor ca de ultima speranță

să te spânzuri. mă vezi ca prin ceața

basmelor pe care ți le spuneai singur la culcare

în care binele învinge răul

și tu ai răpus vrăjitoarea din mine

și nici nu încap în vocabularul tău

cuvinte mari ca inchiziție sau

persecuție (decât dacă ți se năzare c-am dat eu în delir

și te-am părăsit pentru o halucinație) sau

respons-abilitate (decât dacă-i a mea și

mi-am lăsat-o intenționat, ca din întâmplare,

pe vreo bancă în vreun parc în vreun oraș

în care poluez și eu ca toată plebea).

nu. tu ești charisma îmbrăcată în ochi înflăcărați și mușchi de zeu. 

ție îți este destinată liniștea - pe care tu o transformi în aur

când faci gargara cu ea. tu faci minuni 

din tăciuni aprinși și incendii care mă ard de vie,

tu numești asta purificare și îmi strigi din izvorul tău cu acces interzis săracilor

că am destulă apă în suflet

și că moartea, din unghiul tău ascuțit de vedere, este doar naștere.

cântecul meu e de sânge, domnule păpușar. 

cântecului meu îi scârțâie încheieturile de când mi l-ai repetat fals. 

s-a zgâriat discul și nu mai e nimeni să-l repare

iar silaba care se tot repetă nu este decât 

o șoaptă înfiorătoare, o șoaptă albă ca noaptea

de renunțare.