fără tine e ca și cum jungla s-ar fi domesticit
și pământul întreg s-ar fi îmbolnăvit de pneumonie:
cască gura ca pe o plasă de fluturi, să prindă aerul,
dar nu reușește decât să se cutremure
că i-a devenit moartea imună la respirație
și i s-au blocat toate căile pe care ajungea lumina
unde trebuie.
când îmi amintesc de tine, mi se înnoadă limbile
și povestesc despre mâine la timpul trecut
cu mâini adjectiv, supuse propoziției regente
care ești tu
cu ochii tăi de supernovă.
sunt leoiaca pe care ai zidit-o în piatră
ca templul orgoliului tău să poată rămâne vertical.
ți-ai hrănit focul cu sângele meu
și de asta, ca un fel de pasăre invers, cu triluri de
liniște
țipătoare, îmi recunosc puii de lacrimă în vocea ta
și corpul mi se îndreaptă către tine
ca o pisică torcând că se visează în brațele stăpânului
pe drum spre eutanasie.
No comments:
Post a Comment