patul
rămâne martor
liniștii
ce se zbate pe el
ca
un șarpe decapitat
căruia
îi ia decenii întregi să moară.
în
fiecare clipă, tăcerea este
cu
un gând mai strigăt.
instrumentele
de tortură se rezumă la
metafore
asimptote care se apropie infinit de sens
dar
nu îl ating niciodată,
un
tavan alb și un dușman imaginar
cu
degetele în urechi. atât.
în
mușchi se înnoptează.
fără
să îți țină cineva lanterna în ochi
ca
singurul tău somn să se confunde
cu
negarea convinsă a propriului
miez
de lumină spumoasă,
doare
oricum tot ce îți curge prin corp
ca
un râu rebel al cărui izvor
nu
l-ai găsit, să îi îmblânzești
copilăria
de singurătate sălbăticită în munți.
mai
ai numai această sarcină în viață:
să
te faci cerc
de
carne putrezită, prizonier gravitând
în
jurul întrebării de mătase
al
cărei răspuns vital s-a pierdut
pe
aripile unui fluture
care
a zburat iremediabil din coconul
iubirii
tale de muritoare.
No comments:
Post a Comment