pentru că ai încuiat ușa care ducea în miezul meu de căldură

nu am mai intrat demult în acasă al corpului meu.
aștept nimic la intrare și nu știu dacă mai e ceva înăuntru
sau dacă mai am în mine o ușă
ori numai o placă de lemn demn
care își poartă moartea vertical în inelele sparte.

grinzile au crăpat. praful s-a aciuat
în măduva spinării mele. păianjenii
au rupt toți licuricii pe care i-am crescut împreună
la mine în inimă, i-au ros până au ajuns
nutrienți goi de viață, răpiți din propria lumină.
ei țes neobosiți ceața, pentru a mă apăra de gândacii intruzivi care ies
din cuibul durerii
în fiecare noapte.

în mine miroase a închis. se zvonește despre iarnă
așa că s-au zăvorât toate ferestrele
să nu se vadă când apăsarea albă
acoperă totul. să nu mă tenteze să cercetez
cât am albit și eu de la atâta întârziere
în trecut când a început să ningă dar eu mă încăpățânam
să port în continuare doar rochia de mătase a atingerii tale.

în mușchii mei a nins tot. s-a depus strat gros de încordare
și nicio măturătoare nu se încumetă
să îndepărteze de pe țărâna care am rămas
acest ultim omagiu adus altcuiva
construind garduri de netrecut
cu carne din carnea mea.