kafkaian

vindecătorul m-a tratat                   

de mine floarea-soarelui

ce încă mai credea

într-un nod de explozii

în jurul căruia mi se învârteau

rădăcinile

mă întorceam spre el

ultimul punct de est

pe harta vieţii mele

mereu

mă întorceam

cu speranţa şi cu durerea spre el

chiar şi când în el se lăsa noaptea

vindecătorul m-a tratat

de anxietate

îmbrăcându-se în viitorul meu

ca într-o pijama ruptă

care îi rămânea tot mai mică

nu mai încăpeam şi eu în ea

şi îl doream pe el

prea mult el

pastila era de zahăr

tratamentul mai preţuit decât vindecarea

vindecătorul m-a tratat

de copilul care ţipa din mine

cu biciul de la capătul unui cuvânt

mi-a tăiat venele cu lama despărţirii

obligându-mă să nu mă sinucid

când gândurile suicidare erau păsări albe

şi eu un nor de vârât capul ca un struţ suprarealist

singurul lucru pe care l-aş fi încheiat fără ameninţările lui

era tăcerea ca de mormânt

despre unde durea mai tare

atunci şi acolo eram cea mai vie

cel care a depus jurământul lui hipocrat

şi-a acuzat pacienta că i-a făcut rău

el s-a făcut foc

a ars tufişurile de frică din ea

a ars dulceaţa de trandafiri din ea

a rămas doar scrum de iubire

de comisii folosite greşit

de plângeri

de cuvinte goale

de nerostit

după tortură rămâne sânge şi pe mâinile călăului

mai ales când ţi s-a prezentat drept cel mai bun

prieten

cenuşa din mine

nu se vede cu ochiul liber

doar îi sufocă pe pompieri

pică toţi în faţa mea ca florile-soarelui

când le spun că în mine nu mai e valabil sistemul

solar