sacrificiu

dărâm, nu mai am de ales.

ca să nu mă înec,

în punctul ăsta

de fluvii înnodate, trebuie.

dărâm poduri.

dărâm râmele visătoare

care au crescut în noi

și care de la început nu aveau ce trebuia

ca să devină fluturi.

dărâm lacrimile din care eu am încercat

să sculptez o plută

pentru amândoi, deși tu te făcuseși

prea mare, prea de plumb

ca să mai încap eu cu carnea mea moale

și cu sângele meu plin, lângă tine.

fie. îmi dărâm speranța

ca să năpârlească, să iasă din ea

o speranță proaspătă.

îmi dărâm iar fundația

pe care m-am construit

cu cărămizi din corpul tău

pentru că între timp te-ai transformat

în cutremur

și sub coloanele eului meu prăbușit

sunt prea multe flăcări

care merită salvate.