privind epuizarea în față

epuizarea mea s-a transformat.
nu mai e pui, ci zare.
o zare spre care mă târăsc
în timp ce trecutul și departele îmi strivesc spinarea.

nu mai doare atât de tare încât să mă limitez
la existența de floare presată intre paginile
de istorie cu război și sânge
ale patului.

acum că am făcut cunoștință
cu dorința focului din mine
de a te arde pe tine cel din mine
până îmi purific inima
care nu a fost niciodată a ta
ci doar împrumutată într-un moment de
singurătate,

dansez salsa cu durerea mea
ca o renaștere din propriul pântec incomplet
care nu-i despre tine,
ci despre ecourile de cuțit pe care le-ai lăsat
la mine în carne și încă mai sunt
și nu-i despre nimeni,
ci despre ochii mei care încă mai văd lumină
după noaptea mai mult decât polară în care m-am învelit
când nu ți-am mai încăput între brațele analgezice.