noi ne emotionam in cor
ca picaturile de ploaie
trase la indigoul cerului
si niciodata la fel.
ne e prea frica sa lasam amprente:
eu ca un sal pe umerii tai
si tu ca un semafor pe strada vietii mele.
ne e frica sa nu ii dezamagim
pe betivii din olimp, care ne-au lasat scris
in cuvinte de om mare
ce se cade si ce nu cumva sa se intample vreodata intre noi.
mi-ai acordat chitara sufletului
si eu am cantat, am cantat la intersectie in ploaie ca proasta,
am cantat a opta minune a lumii
in fata garii
desi stiam ca urma sa plec, stiu ca urmeaza sa plec
si poate nu-mi vei da voie sa ma mai intorc vreodata
si nici nu stiu ce au insemnat pentru tine
acordurile proaspete pe care le-am pescuit din inima
si ti le-am servit la cina cea de taina,
atat de tainuita incat nu sunt sigura daca tu stii
ca erai acolo, painea de zi cu zi a sufletului meu.
ti-as da tot portativul batailor inimii mele
si cheia sol a sangelui meu
as lasa-o sa ti se scurga printre degete, sa te spele
nici nu inteleg prin ce miracol,
dar ma abtin.
ti-as raspunde la rasarit cu lumina
cum raspunde avalansa ecoului,
dar
ecoul asteapta zapada sa vina prima,
nu cumva sa-l certe mama natura
ca a vorbit neintrebat.
nu iti dai seama?
noi ne emotionam in cor
numai ca eu prefer
sa ma declar afona
decat sa ma alungi
cu o umbrela veche
iar tu trebuie sa fii sfant
si sa nu imi dai voie
sa ma sterg pe mine cu carpa
cand cant
pic-pic pe acoperisul vietii.
No comments:
Post a Comment